E ora unu jumatate noaptea. O noapte de aprilie rece in care Mos Ene m-a uitat. Ma tot zvarcoleam prin pat, ca pestele pe uscat, fara sa-mi gasesc locul. Starea.
Mi-am pus o melodie pe YouTube cand am observat ca bateria telefonului era descarcata. Aveam doua optiuni: sa ma ridic sa-l pun la incarcat sau sa dorm... adorm.
Decizia o stii deja, ca, uite, dat de laptop...
Toti din casa dorm, dar pe mine ma apasa o stare careia nu-i gasesc leac...M-am gandit ca mi-ar fi benefic sa revenin la dragostea mea, din tinerete... scrisul...
Trec printr-o altfel de perioada.
O perioada incerta. Necunoscuta. Care nu ma avantajeaza deloc.
Daca pana acum stabilitatea si confortul ma tineau pe lina de plutire, acum am decis sa ma aunc in larg, fara sa stiu sa intot.
Pe bune! Chiar nu stiu.
Am renuntat in cele din urma la cel mai stabil job din lume, la rutina de zi cu zi, la biroul meu mare si dezordonat, la ceea ce stiam eu sa fac cel mai bine, ca sa ma avant intr-o mare involburata si instabila.
Si stii ce e cel mai fain?
Ca am libertate.
Cum libertate? Ca aveam si inainte libertate. Nu-mi cerea nimeni socoteala, nu ma verifica nimeni, nu ma stresa nimeni (P.s: decat vreo 2 colegi:))). Imi faceam lucrul si apoi ce voiam eu.
Atunci, daca era stabil, daca era libertate? De ce am decis sa ma sinucid?! Ma intreb?!
Pentru ca rutina a inceput sa ma UCIDA!
Am constat cu stupoare, ca din ce in ce mai greu leg ganduri, idei, fraze, alte conversatii decat ceea ce tine de munca.
Am invatat sa vorbesc dupa niste tipare, sa stiu sa-mi rezolv taskurile impecabil, dar sa ma complac intr-o lume care defapt nu e a mea.
Ma afundasem in munca mai mult decat in orice alt ceva, desi aveam o familie acasa.
Am mers la munca pana in ultima zi de sarcina, pe picioarele mele, fara a ma opri vreo clipa...
Dupa 6 luni de stat cu bebe, m-am reintors la acelasi loc de munca, de parca ma hranea la propriu.
Am inceput sa iubesc rutina, si imi era extrem de usor sa gestionez orice situatie legata de job. Treceam ca Voda prin lobada...prin propria-mi viata.
Si uite asa copilul meu a crescut, a inceput sa intrebe, sa ceara, sa vrea sa ii spun povesti, sa vrea timpul meu.
Atunci mi am dat seama ca, defapt, uitasem tot ce am invatat o viata. Nu-mi mai amiteam povesti, nu-mi mai aminteam cantece, nu-mi puteam aduna imaginatia sa-i inventez o poveste sau o intamplare....desi am facut o facultate de psihologie si am profesat ceva timp ca educatoare.
Atunci a fost primul semn de intrebare. Unde-i gandirea mea? Unde-i imaginatia? Unde m-am pierdut? Ce se petrece cu mine?
Am inceput de odata sa nu ma mai recunosc. Sa caut despre mine, in trecut, dar sa nu gasesc nimic.
Mi-am luat jurnalele si blogurile, si nu-mi recunosteam viata...
M-am panicat.
M-am speriat de moarte.
Cine sunt eu pentru copilul meu?
Un Zombi care lucreaza 8 ore, vine acasa, face mancare, un pic de curatenie, baia de seara si apoi.. hai la somn ca e tarziu! Culca-te! Ca lu mami ii e somn!
Asta imi doresc eu pentru copil?
Raspunsul e ... NU! Nu categoric!
Am inceput sa caut cine e vinovat de starea mea,,, pana am ajuns la rutina.
Ma trezeam si ritual meu de dimineata era: spalat, mancat, imbraact, dus copilul la gradi si munca.
8 ore, cu nasul intr-un laptop, vorbit cu clienti de toate tipurile, care mai decare mai ....cu problemele lor...
Atata de tare ma focusam pe problemele altora, cam am uitat de propria mea viata. Nici nu mi-am dat seama ca am vreo problema.
Iar seara, cum va spuneam mai sus... Si copilul meu unde e in toata ecuatia? Cat timp petrec cu el?!
40 de min dimineata si vreo ora, hai 2... seara...
3 ore legate.
Trist. Trist dar adevarat. Atata ii ofeream eu copilului din timpul meu.
Atata apucam sa fiu mama.
In rest eram Robot.
Si am inceput sa ma gandesc ce vreau.
Vreau sa-mi petrec timp DE CALITATE cu copilasul si sotul meu.
Sa ma dedic lor.
Sa fiu prezenta pentru ei 24/24.
...
A fost cea mai grea decizie din viata mea, dar cea mai corecta. Pentru ca familia merita totul.
Si uite asa... am ajuns...in noaptea asta sa scriu despre ce traiesc.
Nopti albe vor mai fi...asa ca stai aproape...
Si ce e cel mai important: Stai aproape de familia ta!
